Unirea Maramureşului cu România. Între bucurie, speranţă, luptă şi eşec.
Ziua de 1 decembrie 1918 a reprezentat pentru românii din teritoriile aflate până atunci ȋn cadrul Ungariei un nou ȋnceput plin de speranţă într-un trai mai bun. După mai multe secole ȋn care au pendulat ȋntre mai multe stăpâniri – ungară, otomană sau austriacă – cu toate că erau majoritari în Transilvania, pentru români se deschidea o nouă filă ȋn cartea de istorie. Decizia unanimă de la Alba Iulia, a celor 1.228 de delegaţi oficiali din toate teritoriile locuite de români, de unire cu România nu era aplicabilă imediat. Situaţia politică internaţională după sfârşitul războiului era una complicata din cauza neinţelegerilor dintre statele învingătoare în Marele Război, iar trasarea unor frontiere pe aliniamente care până atunci nu existaseră nu constituia un demers uşor. Pentru maramureşenii care au ȋmbrăţişat cu mare entuziasm decizia de la 1 decembrie 1918 a însemnat de fapt ȋnceputul unui lupte, atât pe plan militar cât şi diplomatic, pentru punerea ȋn practică a hotărârilor de la Alba Iulia.
La 1 decembrie 1918 Maramureşul se afla ȋncă sub stăpânire ungară iar ȋn zilele următoare cea mai mare parte a teritoriului a fost ocupata de trupele ucrainene care ar fi dorit unirea regiunii cu Ucraina. Regimentul nr. 14 din Roman, condus de către colonelul I. Gheorghiu, a ocupat până ȋn primăvară ȋntreg Maramureşul Istoric de pe ambele maluri ale Tisei. La luptele duse cu forţele ucrainene şi ungare au participat şi voluntari maramureşeni.
Chiar dacă armata română a reuşit să elibereze de trupele străine ȋntreg Maramureşul, marea bătălie pentru unirea acestei regiuni cu România s-a dat pe plan diplomatic la mii de km depărtare şi anume la Paris ȋn cadrul Conferinţei de Pace ce a urmat Primului Război Mondial. În cadrul Conferinţei din capitala Franţei au fost stabilite noile frontiere ale Europei şi despăgubirile pe care urmau să le plătească statele ȋnvinse.
Cu toate că România s-a aflat ȋn cele din urmă ȋn tabără statelor ȋnvingătoare, cu toate că reuşit să câştige războiul cu Ungaria bolşevică din 1919, stat care nu a cedat fără luptă teritoriile, cu toate că ȋn toamna anului 1919 au fost aleşi primii reprezentanţi ai tuturor locuitorilor Maramureşului ȋn Parlamentul României, inclusiv ai ucrainenilor care la nord de Tisa au ajuns să formeze majoritatea, reprezentanţii marilor puteri câştigătoare, sub lobby-ul puternic al elitei politice de la Praga, au ȋmpărţit Maramureşul Istoric ȋntre nou ȋnfiinţatul stat ceholsovac şi România. Frontiera a fost fixată pe cursul râului Tisa. Astfel aproximativ două treimi din teritoriul vechiului Voievodat al Maramureşului a rămas în afara României.
Când bătrânul Ciceu Pop a strigat oamenilor adunaţi ȋn faţa Sălii Unirii la 1 decembrie 1918 -: „Trăiască România Mare de la Nistru până la Tisa” maramureşenii au protestat şi au spus că ei nu au venit la Alba Iulia ca să fixeze hotarul pe Tisa. Ciceu a revenit atunci şi a strigat din răsputeri : „Trăiască România Mare de la Nistru şi până dincolo de Tisa”. Din păcate ȋn ceea ce priveşte Maramureşul, frontiera României nu a trecut de râul Tisa, aceasta rămânând o rană deschisă ȋn istoria acestei regiuni.
Astăzi ȋn Maramureşul situat la nord de Tisa trăiesc aproximativ 40.000 de români care se luptă din răsputeri să menţină identitatea românească vie. Nu trebuie să uităm de aceşti fraţi ai noştri nici o clipă.
Autor: Creator de conținut pe Maramuresu’meu unde adun, sintetizez, structurez și prezint informații relevante despre acel Maramureș care a rămas autentic. Susțin și promovez vechile tradiții și obiceiuri primite moștenire de la păstrătorii acestui patrimoniu material și imaterial prețios.
