Șezătoarea. Amintiri din serile lungi de iarnă
Doar amintiri
Şezătorile mai sunt prezente astăzi doar ȋn amintirile celor care le-au frecventat ȋn serile lungi de iarnă. Aceste ȋntâlniri care erau organizate ȋn fiecare sat nu trebuie lăsate uitării. Șezătoarea constituie o parte al patrimoniului nostru identitar imaterial.
În Maramureş şezătorile se organizau ȋndeosebi în zilele de luni sau miercuri la câte o casă din sat care adesea aparţinea unei văduve. La acestea participau atât femei mai ȋn vârstă cât şi fete tinere. Fiecare ȋşi lua de acasă câte ceva de lucru. La lumina lămpii fetele tinere deprindeau meşteşugul torsului cânepii şi al lânii, cusutul modelelor pe cămeşi, lucrul la război sau mai târziu al legării zgărdanelor şi croşetatul ciorapilor.
În cadrul şezătorii femeile le transmiteau fetelor nu doar secrete ale vechilor meşteşuguri ci şi experienţe şi lecţii de viaţă care să le ajute ȋn viaţă, ȋndeosebi când vor deveni soţii. În timpul şezătorilor erau discutate şi ultimele evenimente petrecute în sat. Uneori câte un bătrân le spunea poveşti pe care doar el le mai ştia.
Șezătoarea și socializarea tinerilor
Șezătoarea reprezenta o bună ocazie ca tinerii să se ȋntâlnească şi să discute ȋntre ei, un mijloc de a socializa. Astfel şezătorile erau vizitate şi de către băieţi care invitau câte o fată ȋn tinda casei „la vorbă”. La șezătoare tinerii aveau ocazia să se cunoască mai bine şi să afle dacă se potriveau. Uneori băieţii aduceau ceteraşi pentru a ȋnveseli atmosfera iar fetele care aveau un glas frumos cântau. Aşa treceau până acum 30-40 de ani unele dintre serile de iarnă care se aşterneau foarte devreme peste satele ȋnvăluite de fum şi lumina lămpilor.
Şezătorile constituiau aşadar un eveniment important pentru comunităţile de la sate. Astăzi astfel de întâlniri mai sunt organizate doar cu ocazii speciale cum sunt sărbătorile sau evenimentele culturale. Acestea readuc la viaţă însă într-un mod muzeistic acea atmosferă plină de viaţă. Din fericire spiritul acestor ȋntâlniri ar putea fi readus la viaţă. În fiecare sat s-ar putea găsi câteva familii sau pensiuni care să invite pe rând femei care ȋncă mai ştiu vechi meşteşuguri şi fete tinere dornice să le ȋnveţe. De asemenea muzeele ar putea să susţină astfel de iniţiative.
Chiar dacă instituţia şezătorii nu ȋşi mai găseşte astăzi locul ȋn satul maramureşean, socializarea tinerilor decurgând pe alte căi, astfel de ȋntâlniri ar putea să fie organizate sub auspiciul unor „craft club-uri” (ateliere ȋn cadrul cărora sunt realizate manual diferite obiecte), a unor ateliere la care să participe şi turiştii sau a unor ateliere pentru confecţionarea de artizanat. Şi cine ştie, poate cu trecerea anilor şezătorile îşi vor recăpăta rolul pe care l-au avut până acum 40-50 de ani.
Autor: Creator de conținut pe Maramuresu’meu unde adun, sintetizez, structurez și prezint informații relevante despre acel Maramureș care a rămas autentic. Susțin și promovez vechile tradiții și obiceiuri primite moștenire de la păstrătorii acestui patrimoniu material și imaterial prețios.
